Aiamam

Am un măr. Ana are mere. Eu am doar un măr. E roşu şi-mi şade pe birou cam de-o săptămână. Da, normal că a-nceput de ceva vreme să se pălească. Măcar n-are bube.

L-am luat între palme şi cu degetul mare i-am împins coaja înainte. S-a boţit ca o piele de bătrân. Ca pielea de pe mâinile lu’ mamaia. După o vreme, pielea nu mai poate reveni la forma iniţială, nu se mai boţeşte în valuri, ci în riduri şi cojiţe. Aproape că ai putea număra celulele care s-au supărat una pe cealaltă şi nu mai vor să se lege între ele pentru a lăsa pielea să fie fină şi elastică.

Îmi amintesc acum, dar atunci nu îmi dădeam seama că observam că pielea ei se ofilea. După o vreme, am observat, în schimb, că îi apăreau aluniţe. Dar nu erau aluniţe; ştiam şi atunci, ştiu şi acum. Nu ştiu ce erau. Le-am numit mai târziu „pete de bătrâneţe”.

Ca să îmi iau ochii de la ele, o priveam în ochi şi ea râdea. Râdea hâţânându-se cu totul, râdea cu burta şi cu obrajii şi cu inima şi cu ochii. Cu ochii ei mici ca două luminiţe albastre ce uneori se ascundeau după lentilele groase cu rame mari maro deschis.

Atunci când mamaia mea de poveste râdea, totul mergea bine.

Azi parcă totul merge pe dos. Ba nu, doar merg eu cu spatele…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: