Despre Facebook şi demoni personali

Dintre prietenii mei, cred că am fost ultima care şi-a construit un cont de Facebook. Apoi, am creat unul fals a cărui parolă am uitat-o ulterior. Acum, am în continuare contul personal. Nimic mai simplu până aici.

Lucrurile încep să se complice acolo unde este linia aceea foarte discretă dintre ce trebuie să publici şi ce nu trebuie să publici, unde vrei să ţi se dea „tag”, în câte comunităţi vrei să intri, câte informaţii personale împărtăşeşti şi aşa mai departe. 

Sigur, suntem cu toţii prieteni şi socializăm. Ne înscriem în grupuri unde sunt câţiva oameni care sunt interesaţi de un subiect anume şi alţi câţiva oameni care sunt acolo pentru că nu au altceva mai bun de făcut, ne băgăm în seamă cu oameni care par interesanţi ca apoi să ne dăm seama că ori sunt prea ciudaţi pentru noi înşine, ori noi înşine suntem prea ciudaţi pentru ei şi ne lăsăm aşa căraţi de un val al intereselor împrumutate. 

deviantart

Valoarea „Like”-ului a scăzut tragic. Imaginează-ţi că toată lumea pe care o vezi astăzi (inclusiv străini şi oameni pe care îi vei vedea o singură dată în viaţa ta) îţi spune că îţi stă foarte bine cu noua tunsoare. Sigur, poate avea un efect benefic asupra stimei de sine, dar chiar îţi pasă de TOATE complimentele?

Haide, imaginează-ţi că toţi oamenii vor renunţa la cuvinte şi nu vor face altceva decât să se uite la tine plini de prejudecăţi şi, la final, nu îţi vor arăta decât degetul mare în sus, gest influenţat de faptul că prietenul prietenului prietenei a făcut acelaşi gest (poate din acelaşi motiv). Şi acum spune sincer: nu ţi-ar veni să le rupi degetele şi să păstrezi întregi numai mâinile prietenilor tăi?

Şi încă ceva: Facebook trebuia să fie reţea de socializare, nu site de matrimoniale, nu? Ce s-a întâmplat? De ce Facebook s-a transformat dintr-o reţea de socializare într-o mare compania de publicitate, într-o reţea de propagandă politică, într-o rubrică de matrimoniale şi într-un tabloid? De ce să nu poată doar să lege oameni care să îşi aprecieze fotografiile proprii şi să discute despre ce îi interesează fără să aducă toate celelalte site-uri într-ânsul?

Nu înţeleg nici oamenii care ţin morţiş să împărţăşească poze urâte cu bebeluşi proaspăt născuţi, urâţi şi creţi, nici oamenii care vor ca toată lumea să ştie că au „gătit” omletă cu ceapă sau cine ştie ce fel de mâncare, mai mult sau mai puţin deosebit, nici de ce fetele (de sex feminin sau de sex masculin, asta contează mai puţin) nu renunţă la pozele cu peretele sau cu uşa de la intrare. Zău, avem cu toţii mâncare şi uşi la intrare! Dacă avem net, ca să avem cont de feisbuc, cu siguranţă avem şi ochi pentru a vedea pe viu bebeluşii cruzi, şi mâncăruri în farfurii, şi pereţi.

În loc de concluzie, nu voi spune decât atât: îmi doresc să existe o poliţie a reţelelor sociale!

Sursa foto: deviantart.com 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: