Ce fac oamenii când cred că nu îi vede nimeni?

Cu toţii ne comportăm diferit când avem impresia că nu ne vede nimeni. Ne place să ne batem cu pumnii în piept că nu ne pasă de ochii societăţii, că nu ne pasă de gura lumii, că suntem individualişti şi că fluierăm când vrem noi să fluierăm. 

 

Când ai râgâit în public doar pentru că aşa ţi-a venit? Când a fost ultima dată când ai scos mâncarea din gură ca să vezi cum arată şi să o bagi înapoi? Când te-ai scobit între degetele de la picioare ultima dată?

Abia când suntem singuri (sau când credem că suntem) ne manifestăm natural. Abia când credem că nu ne vede nimeni facem ce ne vine, de fapt, să facem şi de faţă cu restul lumii, dar ne abţinem.

Eu, de exemplu, mă uit după chestii de furat sau după posibile arme albe. Nu neapărat pentru că aş trece la fapte (căci nu aş face-o, ai mei m-au învăţat mai bine de atât), ci pentru că îmi place să ticluiesc planuri diabolice despre cum aş putea dăuna altora. Sunt o prefăcută! Când sunt alţii de faţă, mă gândesc numai la cum să le fiu pe plac şi cum să îi ajut – totuşi, din păcate, nu mă refer la cunoscuţi şi nici aşa la toţi… Ce să faci? Nu pot fi un om mai bun de-atât!

Când sunt alte persoane de faţă, nu pot să bâjbâi cotoarele cărţilor, nu pot măsura grosimea unei cărţi pentru a calcula dacă merge scobită o ascunzătoare pentru iatagan acolo, nu pot cotrobăi prin lucruri care nu îmi aparţin pentru a vedea ce ar merita furat dacă aş fi o pacoste.

Aşa fac toţi oamenii când cred că nu îi vede nimeni. Unii se scarpină în fund, alţii se scobesc în nas, alţii se scobesc în buric apoi îşi miros degetul. Ţopăie, dansează serios, dansează prostesc, se încordează în oglinzi, trag pârţuri, apoi le împrăştie cu palma şi zâmbesc mulţumiţi că nu se pot otrăvi cu propriile gaze.

Oamenii fac biluţe de muci şi le aruncă la întâmplare, sperând că nimeni nu le va găsi şi nu le va repera originea. Îşi adulmecă subraţul. Îşi bosolesc faţa, pentru a vedea care este culmea caraghioşeniei. Se ating, se gâdilă, se scarpină pe burtă. Îşi ondulează pe deget fire de păr care nu ar trebui să existe… sau nu la acea lungime. Se îmbrăţişează, exersează diferite tipuri de sărut… cu palma, se iubesc în oglindă sau în duş sau degeaba. Mănâncă lucruri pe care le-au scăpat pe jos. Gustă lucruri despre care nu sunt siguri că sunt de mâncare – de exemplu, ceară cu miros şi aspect de ciocolată.

Vomită. Plâng. Încearcă râsuri diferite. Mănâncă firimituri de mâncare pe care le găsesc pe haine. Adulmecă scaune sau haine purtate. Se caută în gură. Îşi pensează firele de păr de pe nas. Îşi fac poze sexy. Râgâie. Unii oameni îşi fac nevoile numai când sunt siguri că nu îi vede nimeni; alţii numai atunci când sunt siguri că nu îi aude nimeni.

Şi, dacă nu mă crezi, încearcă să trăieşti o zi întreagă imaginându-ţi că te urmăreşte PERMANENT o cameră de filmat. De la câte lucruri te abţii?

Unele le fac şi eu, altele nu. Fac şi altele în plus. Nimeni nu va şti niciodată.  

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: