Desenând literă cu literă…

Înainte să învâț să scriu, înainte să îmi dea bunicul peste degete că făceam 1-ul prea crăcănat, am învățat să desenez. Desenam ca orice copil vesel și nehotărât: un cap imens, cu ochi imenși, cu o gură imensă, banală, căreia îi adăugam parantezele pentru un zâmbet nereușit, dar perfect în mintea mea, apoi un corp pe care întotdeauna îl îmbrăcam.

Am crescut și mi s-a explicat despre proporții. Despre cum capul trebuie să intre de 7 ori în lungimea unui corp, despre cum întregul corp este împărțit de un ax imaginar, despre cum trebuie să te gândești la anatomie atunci când desenezi ceva.

Dar când privești un om, îl gândești anatomic? Te întrebi câte coaste are și ce procent de grăsime? Nicidecum! Te uiți la el: la chipul lui, la ochii lui, la zâmbetul lui. Și, atunci, de ce să nu începem așa? Mi-am înjurat profesoara de desen în gând, pentru că mi-a stricat un desen în creion la care muncisem mult și nu se încadra în tiparele ei geometrice, așa că mi-a schițat cu pixul ce și cum trebuia să fac.

A schițat, dar nu destul ca să îmi îmbunătățească desenul, ci destul cât să nu se mai înțeleagă emoția pe care o turnasem în el și nici proporțiile: îi tremurase puțin mâna ici, i-a alunecat puțin colo… un desen distrus.

Am văzut mai târziu niște picturi simpatice și-am spus: e simplu! Un triunghi de lumină colo, un unghi obscur colo, că doar așa cade lumina, după cum stă sufletul omului: mai strâmb într-o parte, mai înclinat într-altă, puțin găurit pe alocuri, de parcă ar fi mâncat de molii.

Din când în când, mai găsesc vreo imagine cu câte o pictură, îmi amintesc că nu am mai desenat de mult cu toată inima, că sufletul meu nu și-a mai găsit mina de creion potrivită pentru a refula într-o învălmășeală de gene și petale de flori, cum făcea odinioară. Exercițiu.

N-aș mai fi în stare decât să desenez un om din bețe. Căci, din când în când, așa sunt și eu – un om din bețe: aparent rigid, aparent sec, aparent fără niciun haz și fără niciun scop, dar care s-ar regăsi cumva în baza oricărui alt desen, dar pe care oricine îl poate desena fără a-l gândi și-a-l înțelege, dar pe care prima bătaie de vânt l-ar rupe ca pe un vreasc ce este! Ca pe un vreasc ce sunt… Un vreasc ce sunt? Tu ești un vreasc!

Oamenii sunt făcuți pentru a fi descompuși în bucăți de corp; fiecare bucată de corp să fie descompusă în hălci mai mici; fiecare halcă să fie împărțită în forme geometrice regulate sau neregulate sau re-regulate; fiecare formă geometrică să capete o culoare. Sau o umbră! Sau o lumină! Sau o hașură! Apoi toate formele geometrice să se unească într-un comitet de consiliu și să formeze o nouă halcă din cerneală ori din cărbune. Apoi toate hălcile să se recompună într-un solfegiu al unei bucăți de corp. Apoi toate bucățile de corp să joace o horă și să reformeze… un copac.

Ești un copac. Așa a ieșit din desenul meu. Ce, nu semănați?  

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: