Pierzându-mi timpul…

Da, sunt unul dintre acei oameni care își amână sarcinile până în ultimul moment. Dacă mi-e foame, aștept până când mi se face rău ca să mă duc să mănânc. Dacă am de lucru, aștept ultimul sfert de oră pentru a-mi scrie articolele, iar în acele 15 minute găsesc, totuși, timp pentru a da un telefon. Probabil că, dacă mi-ar lua casa foc, aș aștepta până când ar ajunge la ușa camerei mele pentru a-mi lua pisica într-o mână, CD-urile cu poze în altă mână și aș sări pe geam – nu știu, zic și eu.

Îmi pierdeam timpul pe net în loc să îmi scriu articolele, când am dat peste linkul ăsta. Îmi place să văd ce cred alții că este important. Prin urmare, am dat click.

Dacă ai vedea un copil că se îneacă, iar tu ai ști să înoți, ai sări să-l salvezi? Dacă ai ști că acel copil, după ce îl salvezi, va deveni peste 30 Hitler, l-ai mai salva? Dar dacă ai fi evreu?

Ceva de genul acesta mi s-a întâmplat cu fotografiile de pe site-ul cu link-ul cu pozele cu ideile… de mai sus. Mă uitam peste ele și-mi ziceam: “tre’ să fie trist…”, “hm! Drăguț”, “interesant”, “pe asta trebuie să o salvez!”,”ce moacă are!”, [cântec de greier], “oare americanii ce definiție au pentru <ignoranță>?”, “mda… impresionant(sarcasm)”, “oare am ieșit bine în poza asta?”, “imbecilul! Sinucide-te! Mori!”, “sper că ai murit în chinuri”, “și ce?”, “ceeeee??? chestia asta e mai tare decât Titanic! Și mai scurtă! (that’s what she said)”, “îl mai ajută cu ceva?”, [cântec de greier], “Photoshop!”… și apoi m-a lovit: copilul ăla care trage de ta’su… iar ta’su e beat mort și indiferent și prost și merita plesnit până ar rămâne fără un strat de piele.

La restul imaginilor m-am uitat numai așa, ca să nu las un lucru neterminat. Și apoi am oftat și mi-am zis că trebuie să scriu asta: oamenii sunt mai ușor de impresionat cu idei, nu cu imagini. Mai ușor de atins cu idei pe care le-au avut la un moment dat, indiferent în ce formă li se oferă acest lucru.

Așa cum trage copilul ăla de ta’su… câtă voință și câtă suferință au fost în sufletul lui în momentul ăla, cum stă ditamai omul ăla să tragă un plod de el… toată copilăria mi-a vâjâit prin creier și a plecat repede, alungată de un gând mai puternic: nu vreau să îmi amintesc nici privirea tatălui meu când era ciupit, nu vreau să îmi amintesc nici de câte ori l-am văzut pe vecinul din diagonală leșinat în apropierea blocului, nu vreau să îmi amintesc cum vorbea bunicul meu cu noi și cu bunica atunci când era beat, nu vreau să îmi amintesc cum arată vecinul retardat când este beat…

Nu vreau să îmi amintesc nici mirosul berăriei unde mă duceam să caut copiii când jucam ascunselea, nu vreau să îmi amintesc bețivanii ăia – oameni în toată firea – care se pișau la colțul blocului meu sau în mijlocul bulevardului, îmbibați de alcool.

Și, totuși, există dezastre mai mari pe fața Pământului: tsunami, cutremure, uragane, comuniști, crime în masă, trafic de carne vie, trafic de carne moartă, trafic de droguri prin intermediul copiilor și… Doamne! Câte sunt! Cum să mai crezi într-un Dumnezeu… nu, cum să îți pui încrederea într-un dumnezeu care lasă toate astea să se întâmple?  

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: