Punctul 6

Am găsit pseudo-semi-ludico-articolul ăsta pe net… Zice el, la punctul 6, în felul următor: „O fotografie face cât 1000 de cuvinte, numai că nimeni nu ştie să scrie acele cuvinte destul de bine încât să valoreze cât o fotografie”*.

Acum, eu am o dilemă, căci nu ştiu dacă cel care a scris aşa ceva şi are impresia că fotografiile sunt mai importante decât cuvintele (e drept, vorbele zboară, fotografiile rămân; dar chiar aşa?) sau dacă are impresia că nu există pe faţa pământului un om destul de deştept încât să scrie 1000 de cuvinte despre o fotografie. Uite, până aici am scris 102 cuvinte, cu tot cu cuvântul „aici”.

Dacă ar trebui să aleg una dintre fotografiile mele preferate, aş alege-o pe aceea (da, este numai una) în care sunt cu mama, cu tata şi cu una dintre surorile mele la fel de dragi (cealaltă „suroră” dragă făcea poza, desigur). Pentru poza aceea aş avea cuvinte cu mai multe zerouri de 1000. Aş începe cu faptul că nu îmi amintesc exact ce vârstă aveam: probabil vreo 11-12 ani… Nu înţelegeam bine ce urmează să se întâmple: poza era făcută ca să avem cu toţii amintiri împreună înainte ca tăticul meu să plece tai-tai în Italia, la muncă de român. Nu ştiam nici cât de dor urma să îmi fie de el, nici că urma să ne trimită poze la care să plâng ca o maimuţă, nici că urma să cresc şi să trecem prin mult prea multe excremente pe care viaţa ţi le aruncă în faţă fără niciun fel de avertisment.

Important este că ne îmbrăcaserăm toţi cu hainele cele bune, ne pregătiserăm şi am imortalizat un moment de familie. Apoi ne-am schimbat şi ne-am văzut de discuţiile şi obiceiurile tipice fiecăruia dintre noi: mami pe la bucătărie ori cu ochii după noi, tati cu ochii după mami, sor-mea închisă în cameră cu sor-mea, eu strâmbându-mă la ele prin geamul uşii de la camera lor şi ignorând mustrările mamei despre cum o să rămân aşa, strâmbă, cu nări de cimpanzeu, gură lăbărţată şi limba cât un cot… Sâc! Nimic din aceste avertismente nu s-a îndeplinit… nu încă!

Aş scrie că parcă acum, când văd poza asta, îmi amintesc că îmi plăcea tare mult cum se machia sor-mea, că pe sor-mea nu prea o vedeam pe acasă şi că eu eram înnebunită de faptul că, în sfârşit, aveam părul lung. Uitându-mă la poză, parcă şi tati era puţin trist, în timp ce mama a ştiut dintotdeauna să zâmbească şi să mascheze pentru noi orice urmă de supărare, indiferent câte o măcinau pe ea pe dinăuntru.

Casa asta parcă arată mereu la fel. Acelaşi covor, aceleaşi cuverturi, aceleaşi tablouri; aceeaşi bibliotecă, aceeaşi vitrină, aceleaşi uşi. Au mai dispărut din draperii şi bibelouri, s-au mai schimbat nişte perdele. În rest, casa asta arată ca sufletul meu: nu prea schimbată după aproximativ 14 ani.

Şi dacă mi-aş vărsa tot sufletul aici, aş mai găsi cuvinte de simţit şi de scris, dar am zis că acesta nu este un jurnal şi nu îl voi face să fie. Totuşi, cuvinte care să valoreze cât o fotografie se găsesc.

Iar, uneori, nici măcar nu este nevoie de 1000…

*A picture’s worth a thousand words, except no one knows how to write those words well enough to be worth a picture.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: