Aspiraţii de pământean de rând

Încă nu ştiu ce să mă fac când am să mă fac mare.

Când eram mai mică de tot, era moda cu plecatul în Italia, ceea ce mi se părea mare brânză! Desigur, am aflat apoi că este mare brânză… dar de burduf – sper să mă înţelegeţi. Oricum, pentru că aşa era moda, mi-am dorit să fiu Miss Italia. Nu ştiu de ce, aveam impresia că acolo femeile sunt mai frumoase, iar eu, evident, voiam să fiu cea mai frumoasă. Dacă mă gândesc bine, se poate să fie vina păpuşii pe care am primit-o de la cineva drag… era o păpuşă zâmbitoare, cu bucle blonde şi cu trening roşu cu alb, cu bentiţă roşie şi ochii mari şi plini de speranţe pentru mine. 

Apoi am mai crescut puţin şi am vrut să mă fac veterinar, ca să ajut animalele aflate la ananghie. Acest vis nu a durat decât până când mi-am dat seama că mie nu îmi place nici măcar să sfârtec un pui deja mort pentru a-l face şniţele, d-apoi să tai animale vii!

Mai târziu mi-am dorit să fiu profesoară, apoi m-am gândit câteva luni să fiu poliţistă, apoi m-am răzgândit şi cine mai ştie ce mi-am dorit!

Cert este un lucru: dintotdeauna mi-am dorit să ucid oameni şi să fiu artist! Mă gândesc regulat să devin asasin plătit sau neplătit, dar asasin profesionist să fiu! Gândul la faptul că s-ar putea să fiu rănită mă face, desigur, să renunţ la cel dintâi gând la fel de regulat.

Iar despre artă… ei, bine, ea se va manifesta întotdeauna în cel mai naiv mod – altfel n-aş şti. Nu m-am hotărât la timp dacă îmi doresc să scriu sau să desenez, aşa că le fac pe amândouă. Prost pe amândouă, iar pe una dintre ele mai rar.

Când eram mică, aşa cum i-am zis unui alt cuvânt cu F, desenam multe case. Majoritatea erau cu un singur etaj, însă unele aveau şi o cameră mică în pod – îmi plăceau desenele animate cu Heidi. Toate casele aveau două geamuri, o uşă şi trei trepte. Toate casele aveau verdeaţă în jur. Îmi plăceau şi atunci copacii, dar pentru că nu îmi plăcea cum reuşeam să îi desenez, evitam cât de mult puteam. Totuşi, toate casele aveau grădini pline cu flori. Acum, dacă aş avea o casă, nu ar fi atât de multe flori nici măcar dacă aş muri şi ar trebui să îmi îngrijească altcineva grădina – ultimul lucru pe care l-aş face, ar fi să sărez pământul, ca să nu mai crească nimic decât să crească nişte flori urâte!

Când nu desenam case, desenam femei. Prinţese, iniţial. Apoi am încercat să îi fac un portret mamei, ceea ce a fost un eşec total – ea nu a văzut niciodată mâzgăleala aceea, motiv pentru care nu are coşmaruri. Apoi încercam să desenez uniforma perfectă, apoi rochii, deşi nu le port, apoi femei transfigurate, părţi de femei. Desene cu jumătate femeie – jumătate floare, desene cu femei îmbrăcate în pânze de păianjen, femei între spirale şi… aţi înţeles ideea.

Deşi orientarea sexuală şi desenul nu se întâlnesc niciodată sau tocmai pentru că nu se întâlnesc, voi continua a include în orice desen o urmă feminină – urma aceea care lipseşte din garderoba mea şi din obiceiurile zilnice, probabil.

Totuşi, întotdeauna mă voi întoarce cu gândul la căsuţele mele mici şi cu acoperişuri roşii deasupra cărora zburau ciori – încă îmi doresc o căsuţă. Încă nu ştiu ce să mă fac când o să mă fac mare, dar îmi voi da seama din mers. O casă a mea face oricum parte din plan, indiferent că voi ajunge croitor, dresor, scriitor, pictor, moftuitor, bărbieritor, lemne-tăietor, pisico-crescător, urât-cântător sau cine ştie ce! 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: