Mărturie de copac

De când mă ştiu, am fost cu picioarele adânc înfipte în pământ. De când mă ştiu, cu fruntea-n vânt. De când mă ştiu, prieten cu vântul.

Sorb încet şi cumpătat molecule de apă cu gust de pământ prin unghiile de la picioare. Îmi las pielea aspră ca de pachiderm să respire încet, regulat, fără să las să se vadă vreo mişcare. Suflu spre tine, cu un foşnet discret, porţia ta de oxigen. Uneori, îţi trimit un bileţel cu gânduri adunate anotimpul trecut printr-o frunză. Mă vei ierta când iarna, când rămân fără bileţele, îţi scriu mai rar. 

Te privesc cum treci pe lângă mine, te-aş îmbrăţişa când te rezemi de mine şi priveşti în zare, îţi ascult bătăile inimii şi încerc să le sincronizez şi pe ale mele cu ale tale. Tu nu mă auzi. Ţi-aş săruta creştetul… de-aş putea să-mi mişc trunchiul! Măcar să îl îndoi puţin…

Rămân cu braţele în aer şi le vântur din când în când. Salut norii şi soarele. Ei îmi zâmbesc, mă mângăie, mă gâdilă, îmi plâng de milă, mă tachinează cu raze arzătoare, mă muştruluiesc din când în când cu câte un tunet. De parcă eu chiar aş putea să fac ceva să îi supăr! Se supără singuri apoi dau vina pe mine, pentru că ştiu că nu le pot zice nimic – îmi sunt prieteni de mult timp, n-aş vrea să îi alung.

Îmi legăn braţele când vântul îmi cântă la frunză câte-o baladă şi-mi imaginez că într-o zi voi putea să-mi scot rădăcinele şi să dansez! Să dansez pur şi simplu! Să fac piruete şi să mă aplec fără să trosnesc. Să arunc râme şi pământ dansând jazz. Să strănut şi să te umplu de polen şi să te fac să strănuţi şi să mă umpli de om.

Noaptea mă joc cu liliecii. Tu nu-i auzi, dar sunt tare haioşi. Ţi-aş spune câteva dintre glumele lor, dar sunt toate despre tine. Bufniţele abia se abţin să râdă şi gângură cuminţi. Uneori, mă lasă să le ajut la vânătoare şi să le camuflez printre degetele mele. Sunt chiar gingaşe, dar tu n-ai timp să vezi.

Ei, toamna e mai greu. Toamna am multă treabă! Trebuie să trimit bileţele cu anunţuri de frig şi ploi în toată ţara! Trebuie să fac şi ordine după toţi foştii chiriaşi şi să caut câteva scorburi mai călduroase pentru locatarii permanenţi. Uneori nici măcar nu am timp să aleg pigmentul potrivit pentru mesajele pe care le trimit. Să nu te superi dacă o frunză e mai verzulie decât ar trebui, vei primi de îndată şi un mesaj gălbui şi unul cărămiziu! Până la urmă, frumuseţea e în diversitate, nu?

Din când în când, cine ştie la cât timp, mă mai rotesc puţin, în întinderea mea către soare. Ceva mai des, întind un nou braţ şi mă gândesc că poate aceasta va fi creanga ce mă va ajuta să răzbat! Nu mă întind nici pentru un frate, nu mă întind nici pentru păsări, mă întind doar ca să răzbesc.

Îmi las pletele verzi să se răsfeţe în soare, îmi las toată scoarţa să se bucure de mângâierea ploilor de vară, las fulgerele să îmi ofere o nouă coafură din când în când, las păsări să îmi cânte ce ştiu ele mai bine şi mai frumos, las veveriţe să se culcuşească cu alunele lor cu tot la mine în braţe, în sufletul meu, las omizi şi furnici să facă întreceri zilnice pe trupul meu aspru, las vremea să îmi înscrie un nou cerc în inimă şi las timpul să mă crească, să mă îmbătrânească, să mă taie, să mă rupă, să mă putrezească, să mă asprească, să mă întristeze, să mă facă rumeguş. Îi las pe toţi!… De parcă aş avea de ales! Iar mă întind cu vorba… of, ce copac sunt! 

Ştiu că e o cerere bizară, dar… ai vrea… când ai tu timp… să treci pe-aici şi să mă îmbrăţişezi? 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: