Existenţe banal de bizare

Este ciudat cum, de îndată ce ne apucăm de orice, abia aşteptăm să se termine!

„Eu sunt mic, tu fă-mă mare!” ne învaţă bunicile să le cerem cetelor de îngeri care se presupune că ne veghează. Şi noi chiar ne dorim asta! Vrem să creştem, să ne facem oameni mari, fără să ştim, de fapt, ce înseamnă „om mare”. 

Toaaaată iarna aşteptăm nerăbdători să vină vara cu covrigi în coadă şi cu mâinile în buzunar, iar vara ne vom plânge că este prea cald, că sunt oameni transpiraţi, că nu putem lua pantalonii aceia scurţi, pentru că se vede coaja de portocală deşi nu am mâncat portocale, ci cartofi prăjiţi, că umblă fufele pe stradă cu fesele pe tavă şi câte şi mai câte plângeri nu avem de făcut! Dar nu mai plouă, dar nu mai am aer, dar nu mai bate vântul, dar n-am timp să merg la mare, dar la mare e urât şi murdar şi este mulţi ţărani şi vai! Şi of! Şi ao’leo, mamiţăăăă!

Ne plângem şi vrem răcoare. Iar răcoarea se întâmplă. Ne plângem că plouă prea mult, apoi că e prea frig, că am îngheţat, că nu se usucă rufele pe sârmă.

Dar câte prostii omeneşti nu ne strică fericirea! Ne-aş bate pe toţi dacă aş şti că aşa ne vor intra minţile în cap şi vom învăţa să ne bucurăm de toate temperaturile, de toţi gândacii, de toate stările meteo şi de alte „supărări”.

Este stupid de ciudat când ne dorim să se termine totul, să terminăm munca, să terminăm datoriile, să terminăm curăţenia, să terminăm… pentru ca în fracţiunea imediat următoare finalizării să nu mai ştim ce să facem. Nu putem decât să rămânem să privim în gol. Eu, iată, m-am hotărât să scriu 3 rânduri despre asta, pentru că nu îmi place să-mi privesc vidul.

Aşteptăm o viaţă întreagă să ne îndrăgostim. Aşteptăm toată viaţă celuilalt să ne iubească. Pentru ca apoi să ne plângem împreună unul de altul şi-mpreună de amândoi că este greu, că suntem proşti, că ne-am îndrăgostit de cine nu trebuia. Şi o luăm de la capăt, tot împreună… ori tot separat, căci sunt şi astfel de oameni, care cresc împreună separat. Suntem nişte ciudaţi! Şi eu, şi tu… dar mai ales eu. Pentru că tu…

Dar şi mai ciudat este că, oricât de mult ne-am dori să ne grăbim, timpul îşi are rostul lui şi nu se împiedică de dorinţe particulare, asemeni unui dictator mustăcios şi cu nasul pe sus.

Şi, de fapt… chiar e aşa de ciudat? 

p.s. dacă mi-au scăpat litere pe dos, vă rog să nu mi le treceţi cu vederea, ci să îmi scoateţi ochii cu ele!

Advertisements

3 Comments (+add yours?)

  1. Tavi
    Sep 02, 2013 @ 09:58:25

    Iti scot ochii ca esti foarte inteligenta si ai un spirit de observatie f bun desi esti inca fff tanara si ca sper ca asta e doar inceputul.

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: