Moarte cărţilor!

Am să te rup! Am să te fac bucăţi! Am să te ucid, mă auzi?! urlă ea cu lacrimi în ochi, trântind o carte groasă cu capul de pământ. Cartea cu paginile îngălbenite rămase inertă pe parchetul rece. 

Pentru un moment, şi-a ţinut respiraţia, apoi se apucă să scrie o scrisoare pe care nu ar fi avut cine să o citească:

Te urăsc. Am avut încredere în tine şi în cuvintele tale. Mi-am zis că mă vei ajuta să îmi construiesc un vis. Nu m-am gândit niciun moment că vei avea un final atât de răpănos ca toate celelalte nume din „canon”!

Voi, voi toate, ar trebui să ardeţi! Uite-aşa! Sigur nu există moarte mai dureroasă pentru voi. Ascundeţi între paginile voastre şi între cuvinte întortocheate oameni frumoşi, curajoşi, iubitori, dar întotdeauna vor fi slabi şi vor greşi. Dacă nici măcar voi nu sunteţi în stare să oferiţi modele de om… atunci unde se mai găsesc modele? Staţi pe rafturi zeci de ani, pline de voi!… Pline de praf, de fapt!

Oamenii vă protejează ca pe cine ştie ce valori, dar nu sunteţi decât adunături de minciuni! „Nu minciuni, ficţiune”, aţi zice. Dar eu ştiu mai bine. Sunt DOAR minciuni!  Nu am să mai păstrez nimic. Nu am să mai citesc decât ce scriu eu – tot ce scriu eu şi ştirile. Poate, mai târziu, anunţurile de la matrimoniale. Poate şi câteva pliante cu reclame proaste, dar vă promit că la voi nu mă voi întoarce. Am să vă fac capac de oale! Am să vă las să muriţi în ploaie, împrăştiate în Piaţa Universităţii! Am să vă pun aşternut în cuşca hamsterului! Urina lui nu va fi la fel de împuţită ca toate prostiile pe care aţi încercat să mi le băgaţi în cap.

Ar trebui să muriţi pentru toată suferinţa provocată celor care au trăit, au iubit, au visat şi au suferit cu voi. Toţi acei oameni care se înscriu în tipologia lui Don Quijote şi a doamnei Bovary… toţi acei oameni adevăraţi care au suferit cu adevărat. Ar trebui să muriţi în numele tuturor celor care s-au sinucis din solidaritate pentru Werther. În numele tuturor celor care şi-au închis sufletul în purgatoriul vostru imaginar, de dragul lui Dante.

Ar trebui să muriţi pentru fiecare poveste cu căprioare care face copiii să plângă, pentru fiecare poveste cu bau-bau care face plozi inocenţi să adoarmă cu frica în sân şi cu veioza aprinsă.

Ar trebui să muriţi pentru fiecare emoţie falsă pe care ne-o daţi, în loc să ne lăsaţi să ne trăim vieţile cum ştim mai bine…

 

Ca ultim semn de protest, ea luă foaia, o mototoli şi îi aprinse cu bricheta verde un colţ zgribulit. Să te văd… acum ce ai să mai faci? se gândi fata în timp ce o flacără îndrăzneaţă se înfrupta din hârtia care-i purta alte gânduri, din ce în ce mai îndepărtate, pe măsură ce se transformau în cenuşi.

 

Menţiune: acest articol a fost scris ca răspuns la provocarea lansată de un prieten atipic…

 

Advertisements

1 Comment (+add yours?)

  1. negru. gri. portocaliu.
    Aug 31, 2013 @ 14:34:04

    fals. total si eminamente fals.

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: