Despre vieţi paralele…

… căci ele sunt adevărate.

În primul rând, există adevărul din vis. Metamorfozat şi nu tocmai credibil, adesea… dar este şi el un adevăr. Mintea noastră ne vorbeşte în şoaptă, în imagini fugare, în temeri stâlcite în cascade, căderi şi muşuroaie de gândaci. Emoţiile noastre ne vorbesc în vis şi ne lasă în pielea goală în centrul oraşului, în zi de târg, ori ne fac să fugim o noapte întreagă când, ştii la fel de bine ca mine, nu putem fugi mai mult de două sute de paşi.

În al doilea rând, adică o altă paralelă, să ne înţelegem, este viaţa ta aşa cum ţi-o văd eu. Cu siguranţă este altfel decât crezi tu şi altfel faţă de cum o vede mămică-ta, dar tocmai de aceea este o serie întreagă de vieţi paralele.

Vor fi şi vieţile în care te vei reîncarna în hipopotam, gâscă sau fluture, în funcţie de cât vorbeşti, ce mănânci şi cum te porţi cu ceilalţi în viaţa asta. Ai grijă, karma poate fi foarte glumeaţă şi te poate lipsi pe tine de simţul umorului cât ai zice „a da ortu’ popii”.

Dar cele mai fermecătoare vieţi paralele… adevăratele vieţi paralele sunt cele pe care le trăieşti atâta timp cât eşti conştient în această viaţă. Le trăieşti cu cărţile în faţă. Cu cărţile pe faţă. Cu zarurile aruncate. Cu paginile date de vânt. Cu ochii gogonaţi şi respiraţia sacadată. Cu zâmbet ironic sau cu cele mai profunde tristeţi.  O carte te face să trăieşti în câteva ore câteva zeci de vieţi şi te îmbogăţeşte cu amintiri care nu sunt ale tale, cu vorbe de duh pe care ţi le vei nota în carneţelul acela roşu, cu temeri şi stereotipuri, cu… Cu cucul de la ceasul care ticăie şi îţi spune că trebuie să pleci la muncă, dar mai ai timp de câteva pagini… măcar să termini capitolul!

Totuşi, viaţa cărţii nu este una tocmai fericită. Plângi pe ea. Pe ea se pune praful. Unii tâmpiţi o folosesc ca să îşi acopere oalele cu sarmale. Peste ea merg zeci de picioruşe lipicioase de gândaci nesuferiţi şi nesuferinzi. Ea, cartea, nu se poate păzi de mâini necurate, nici de praful care îi intră în ochi când o citeşti în parc, nici de copilul acela care a prins-o şi care îi va rupe, mişeleşte, câteva pagini atât de iubite.

Dacă aş fi o carte… aş vrea să mor. Ori mă citeşti şi mă cinsteşti, mă pui pe raftul de sus al vitrinii care să mă păzească de praf… ori… ucide-mă! De altfel, eu însămi aş ucide câteva cărţi… cărţile proaste cu tentă telenovelistică nu au ce căuta pe… Pe de altă parte, nu este vina lor că sunt proaste. E ca şi cum ai da vina pe copil pentru handicapul cauzat de fumatul şi alcoolismul mamei. Să iertăm cărţile şi să le păstrăm pentru cei ce vor veni!

Dacă există cu adevărat un motiv pentru care cărţile să moară, acela ar fi că este mai bine să fie mistuite de foc şi să piară într-un stil aproape romantic decât să încapă pe mâinile vreunui nelegiuit libidinos şi analfabet care să le ducă în camera unde intră o singură persoană. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: